• Название:

    Rachel Caine 2 Vampirii din Morganville Balul Fetelor Moarte


  • Размер: 1.05 Мб
  • Формат: PDF
  • или
  • Сообщить о нарушении / Abuse

Установите безопасный браузер



    Предпросмотр документа

    Unu
    Nu s-a întâmplat nimic, îşi zise Claire. E un vis urât, nimic altceva decât încă un vis urât. O să te
    trezeşti şi-o să fie ca o ceaţă...
    Avea ochii strâns închişi. Îşi simţea gura uscată, pârjolită, şi stătea înghesuită în coastele
    fierbinţi, zdravene, ale lui Shane, încovrigată pe canapeaua din livingul Casei de Sticlă.
    Era îngrozită.
    Nu-i decât un vis urât.
    Şi totuşi, când deschise ochii, prietenul ei Michael încă zăcea mort pe podeaua din faţa ei.
    — Închide-le gurile fetelor ăstora, Shane, dacă nu vrei să le închid eu, se răsti tatăl lui Shane. Se
    plimba încoace şi-ncolo prin living, cu mâinile la spate. Nu privea deloc spre corpul lui Michael,
    acoperită cu o draperie groasă şi prăfuită din catifea, însă asta era tot ce putea să vadă Claire, acum,
    că-şi redeschisese ochii. Era cât întreaga lume de mare, şi nu era un vis, şi nu dispărea. Tatăl lui
    Shane era acolo, şi era înfricoşător, iar Michael...
    Michael era mort. Numai că Michael fusese mort şi înainte, nu? O fantomă. Mort pe timpul
    zilei... şi viu noaptea...
    Claire îşi dădu seama că plângea abia când se întoarse spre ea tatăl lui Shane, zgâindu-se la ea cu
    ochii lui roşii. Nu se simţise atât de înspăimântată nici când privise în ochii vampirilor... În fine,
    poate o dată, sau de două ori, fiindcă Morganville era un oraş înspăimântător, iar vampirii erau
    destul de înspăimântători.
    Tatăl lui Shane — domnul Collins — era un tip înalt, cu picioarele lungi, cu părul vâlvoi şi
    cârlionţat şi pe cale de încărunţire. Suficient de lung cât să-i ajungă până la gulerul gecii din piele.
    Ochii îi erau întunecaţi. Demenţi. O barbă nepieptănată. Şi o uriaşă cicatrice încreţită, de un roşuînchis, îi brazda faţa.
    Mda, categoric înspăimântător. Şi nu era vampir, era doar un bărbat, iar asta-l făcea să fie
    înfricoşător din multe alte puncte de vedere.
    Se smiorcăi, se şterse la ochi şi încetă să mai plângă. O voce interioară o îndemna: Poţi să plângi
    şi mai târziu, acum supravieţuieşte. Îşi închipui că vocea aceea se auzise şi înăuntrul lui Shane,
    fiindcă Shane nu mai privea spre trupul răşchirat, învelit în catifea, al celui mai bun prieten al lui.
    Îşi privea tatăl. Şi el avea ochii roşii, dar fără lacrimi.
    Acum, şi Shane o înspăimânta.
    — Eve, rosti el încet, apoi repetă, mai tare. Eve! Leagă căţeaua!
    Cea de-a patra colegă de locuinţă a lor, Eve, zăcea prăbuşită într-o grămadă stângace în
    apropierea peretelui opus, lângă etajerele cu cărţi, cât mai departe cu putinţă de trupul lui Michael.
    Cu genunchii la gură şi capul plecat, plângea cu amar şi disperare. Îşi ridică privirea în momentul în
    care îşi auzi numele urlat de Shane, lăsând să i se vadă faţa brăzdată de dârele negre ale rimelului
    scurs, jumătate din machiajul ei alb, tipic pentru moda goth, fiind dus acum. Era încălţată cu
    pantofii ei Mary Jane cu capete de mort, observă Claire. Nu-şi dădea seama de ce i se părea atât de
    important.
    Eve arăta complet pierdută, iar Claire se ridică de pe canapea şi se duse să se aşeze lângă ea. Se
    cuprinseră reciproc în braţe. Eve mirosea a lacrimi şi a transpiraţie şi a un soi de parfum dulceag de
    vanilie, şi părea că nu-şi mai poate opri tremurul. Era şocul. Oricum, aşa tot ziceau pe la televizor.
    Şi mai avea şi pielea rece.
    — Şşt, îi şopti Claire. Michael e OK. Totul o să fie OK.
    Nu ştia de ce spusese asta: doar era o minciună; trebuia să fie o minciună; văzuseră cu toţii... ce
    se petrecuse... dar ceva anume îi spunea că rostise cuvintele potrivite. Şi, într-adevăr, suspinele de
    plâns ale lui Eve se răriră, apoi încetară, iar Eve îşi acoperi faţa cu mâinile tremurânde.
    Shane nu mai spusese şi altceva. Încă-şi urmărea tatăl, cu acel soi de privire înverşunată
    rezervată celor pe care ai vrea să-i faci hamburgeri. Dar, dacă tatăl lui observase, era clar că nu-i
    păsa. Îşi continua plimbarea, încoace şi-ncolo. Tipii pe care şi-i adusese cu el — pachete de muşchi
    mergătoare în veşminte din piele neagră de motociclişti, cu ţestele rase şi tatuaje şi tot tacâmul —
    stăteau în câte un colţ al încăperii, cu braţele încrucişate. Cel care-l ucisese pe Michael părea

    plictisit în timp ce-şi juca cuţitul printre degete.
    — Hai sus, zise deodată tatăl lui Shane. Se oprise din umblat, proţăpindu-se drept în faţa fiului
    său. Să nu îndrăzneşti să-mi umbli mie cu rahaturi, Shane. Ţi-am zis să te ridici!
    — Nu trebuia să faci asta, zise Shane, în timp ce se ridica încet, cu picioarele uşor depărtate.
    Pregătit să primească (sau să expedieze) un pumn, se gândi Claire. Michael nu însemna o
    ameninţare pentru tine, afirmă băiatul.
    — Era unul dintre ei. Un mort viu.
    — Ţi-am zis că nu era o ameninţare!
    — Iar eu ţi-am zis că tu pur şi simplu nu vrei să accepţi că prietenul ţi s-a transformat într-o
    ciudăţenie a naturii.
    Tatăl lui Shane se întinse şi-i trase un pumn stângaci în umăr. Probabil, era menit să însemne un
    gest de afecţiune, se gândi Claire. Shane luă lovitura ca atare.
    — Oricum, ce-a fost făcut, făcut rămâne. Ştii de ce suntem aici. Sau ai nevoie să-ţi aduc aminte?
    Văzând că Shane nu-i răspunde, tatăl lui îşi vârî mâna în buzunarul gecii şi scoase un teanc de
    fotografii, aruncând cu el în Shane. Fotografiile ricoşară din pieptul lui Shane, şi el încercă, din
    reflex, să le prindă, dar vreo câteva zburară, căzând pe podea. Unele dintre ele lunecară spre locul în
    care se aflau Claire şi Eve.
    — O, Doamne, şopti Eve.
    Erau fotografii cu familia lui Shane, deduse Claire: Shane, un băieţel drăguţ, cu braţul petrecut
    pe după umerii unei fetiţe încă şi mai mititele, cu un nor de păr negru creţ. O femeie drăguţă stătea
    în spatele lor, lângă un bărbat pe care cu greu l-ar fi recunoscut ca fiind tatăl lui Shane. Pe atunci, nu
    avea nicio cicatrice. Părul, tuns scurt. Arăta... normal. Zâmbitor şi fericit.
    Mai erau şi alte fotografii. Eve tocmai privea fix una dintre ele, din care Claire nu izbutea să
    înţeleagă o iotă. Ceva negru şi contorsionat şi...
    Shane se aplecă spre ele şi smulse fotografia, strecurând-o cu stângăcie la loc în teanc.
    I-a ars casa. El a scăpat Sora lui n-a fost aşa de norocoasă.
    O, Doamne, chestia aia contorsionată era Alyssa! Era sora lui Shane. Ochii lui Claire se umplură
    de lacrimi, şi-şi astupă gura cu ambele palme ca să-şi oprească ţipătul, nu doar din cauză că
    fotografia înfăţişă ceva atât de dezgustător... ci şi pentru că propriul tată îl obliga pe Shane s-o
    privească.
    Era o cruzime. Cu adevărat, o cruzime. Şi ea ştia că nu se-ntâmpla pentru prima dată.
    — Mama şi sora ta sunt moarte din cauza oraşului ăstuia, din cauza vampirilor. N-ai uitat, nu,
    Shane?
    — N-am uitat! strigă Shane. Tot încerca să aranjeze fotografiile într-un teanc îngrijit, dar evitând
    să le privească. Le visez în fiecare noapte, tată. În fiecare noapte!
    — Bun. Tu ai pus toată treaba în mişcare. Ai face bine să ţii minte şi asta. Acum, nu mai poţi să
    dai înapoi.
    — Dar nu dau înapoi!
    — Şi-atunci, ce-i cu rahaturile-astea, cu Situaţia s-a schimbat, tată? îl maimuţări tatăl lui Shane,
    iar Claire fiu ispitită să-i tragă un pumn, fără să mai ţină seama de faptul că era de vreo patru ori
    mai mare ca ea şi, probabil, cu mult mai afurisit. Ce faci, continuă tatăl, îţi pierzi vremea cu vechii
    tăi prieteni, şi când te văd iar, observ că ţi-ai pierdut curajul? Chestia aia era Michael, corect?
    Puştiul ăla, Glass?
    — Da, răspunse Shane, gâtuit, iar Claire îi observă lacrimile sclipindu-i în ochi. Mda, Michael
    era.
    — Şi astea două?
    — Nu contează.
    — Aia de colo arată şi ea a vampir, replică tatăl lui Shane, ţintuind-o cu ochii lui roşii şi plini de
    furie pe Eve şi făcând un pas spre locul în care ea şi Claire stăteau, ghemuite una într-alta, pe podea.
    — Pe ele să le laşi în pace! urlă Shane, lăsând să cadă grămadă fotografiile pe canapea şi sărind
    în calea tatălui său, cu pumnii strânşi. Tatăl îşi înălţă sprâncenele şi-i adresă lui Shane un rânjet
    schimonosit de cicatrice. Ea nu-i dintre blestemaţii de vampiri. E Eve Rosser, tată. Ţi-o aduci

    aminte pe Eve?
    — Hm, mormăi tatăl, holbându-se la Eve timp de câteva secunde, apoi ridicând din umeri. Mda,
    atunci s-a transformat într-o aspirantă, ceea ce după mine e la fel de rău. Şi copila?
    Se referea la Claire.
    — Eu nu sunt copilă, domnule Collins, ripostă Claire, ridicându-se repede. Se simţea încordată,
    toată un pachet de nervi, iar inima îi bubuia atât de tare, încât îi venea greu să mai respire. Locuiesc
    şi eu aici, explică ea. Mă numesc Claire Danvers. Sunt studentă la universitate.
    — Chiar eşti, rosti tatăl, fără ca intonaţia să-i sune a întrebare. Arăţi un pic cam tânără.
    — Înscriere anticipată, domnule. Am şaisprezece ani.
    — Dulcea vârstă de şaisprezece ani, comentă domnul Collins, zâmbind din nou, sau încercând...
    deoarece cicatricea îi trăgea în jos colţul drept al gurii. Şi n-ai cunoscut primul sărut, pun pariu.
    Ea simţi cum se înroşeşte la faţă. Nu se putu abţine, după cum nu se putea împiedica să privească
    spre Shane. Shane stătea cu maxilarele încleştate, iar muşchii îi zvâcneau. Nu privea spre nimic în
    mod special.
    — Oho! Deci, aşa. Ei bine, ai grijă cu ispita, băiete.
    Cu toată asprimea tonului, tatăl lui Shane arăta ciudat de încântat.
    — Eu sunt Frank Collins. Cred că ţi-ai dat seama că sunt taică-său, ai? Stăteam şi eu în
    Morganville. Am plecat acum câţiva ani.
    — După incendiu, completă Claire, înghiţindu-şi nodul din gât. După ce-a murit Alyssa. Şi...
    mama lui Shane? întrebă, fiindcă Shane nu suflase niciodată o vorbă pe tema asta.
    — Molly a murit la ceva vreme după, îi răspunse domnul Collins. După ce-am plecat. Asasinată
    de vampiri.
    Eve vorbi pentru prima oară... cu o voce moale, nesigură:
    — Cum aţi făcut să vă amintiţi? Despre Morganville, după ce-aţi plecat din oraş? Credeam că
    nimeni nu poate, după ce pleacă.
    — Molly şi-a amintit, replică domnul Collins. Puţin câte puţin. Nu putea s-o uite pe Lyssa, iar
    asta i-a deschis uşa, centimetru cu centimetru, până când a ajuns să reintre cu totul. Aşa că şi noi am
    ştiut ce-aveam de făcut. Trebuia să-i dăm gata. Să-i dăm gata pe toţi. Am dreptate, băiete?
    Shane încuviinţă. Totuşi, gestul lui nu părea atât de mult o aprobare, cât dorinţa de a nu fi pocnit
    din cauza unei eventuale dezaprobări.
    — Aşa că ne-am petrecut ceva timp cu pregătirile, după care l-am trimis pe Shane înapoi în
    Morganville, să ne facă harta oraşului, să identifice ţintele, să facă tot ce n-am fi avut noi timp să
    facem, de îndată ce porneam tăvălugul. Dar n-am mai putut să stăm cu braţele încrucişate când a
    urlat el după ajutor. Am dat fuga.
    Shane părea bolnav. Evita să privească spre Eve, sau spre Claire, sau spre cadavrul lui Michael.
    Sau spre tatăl lui. Doar... privea fix, în gol. Avea urme de lacrimi pe obraji, dar Claire nu putea să-şi
    amintească să-l fi văzut plângând cu adevărat.
    — Şi ce-o să faceţi? se interesă ea cu o voce firavă.
    — În primul rând, cred c-o să îngropăm chestia asta, zise domnul Collins, făcând un semn cu
    capul spre trupul învelit al lui Michael. Shane, ai face mai bine să nu ne stai în cale...
    — Nu! Nu, nu-l atingeţi! Vreau să fac eu asta...
    Domnul Collins îl privi lung, încruntat.
    — Ştii ce-o să trebuiască să facem — aruncă o privire spre Eve şi spre Claire — ca să ne
    asigurăm că nu se mai întoarce.
    — Asta-i folclor, tată. Nu trebuie să...
    — Aşa o să facem, şi gata. Aşa cum se face. Nu vreau să mă trezesc cu prietenul tău data viitoare
    când apune soarele.
    — Despre ce tot vorbeşte acolo? o întrebă Claire în şoaptă pe Eve. La un moment dat, în
    decursul ultimelor câteva minute, Eve se ridicase şi acum stătea lângă ea, ţinând-o de mână. Claire
    avea degetele reci, dar pe ale lui Eve le simţea îngheţate.
    — O să-i străpungă inima cu o ţepuşă, îi explică Eve, cu o voce parcă paralizată. Nu? Şi-o să-i
    îndese usturoi în gură? Şi...

    — Nu trebuie să le ştiţi voi pe toate, o întrerupse domnul Collins. Atunci, hai s-o terminăm. Şi,
    după ce terminăm, Shane o să ne deseneze harta şi-o să ne-arate unde-i găsim pe mahării vampirilor
    din Morganville.
    — Dar nu ştiţi? se miră Claire. Doar aţi locuit aici.
    — Nu merge aşa, fetiţo. Vampirii n-au încredere în noi. Se tot mută de colo-colo... au tot felul de
    Protecţii, care-i ţin la adăpost de răzbunări. Dar băiatul meu a găsit o cale. Am dreptate, Shane?
    — Ai, îi răspunse Shane. Vocea îi suna total inexpresivă. Hai să terminăm cu asta, adăugă el.
    — Dar... Shane, tu nu poţi să...
    — Eve, taci. Nu înţelegi? Nu mai avem cum să-l ajutăm pe Michael acum. Şi, dacă tot e mort, ce
    mai contează ce facem cu el? Corect?
    — Nu poţi! urlă Eve. El nu e mort!
    — Păi, interveni domnul Collins, asta cred c-o să fie problema lui, când o să-i împlântăm ţepuşa
    în inimă şi-o să-i tăiem capul.
    Eve ţipă în pumnii strânşi şi se prăbuşi în genunchi. Claire încercă s-o ţină pe picioare, însă Eve
    era mai solidă decât părea. Instantaneu, Shane se răsuci pe călcâie şi se repezi să se ghemuiască
    lângă ea, învăluind-o protector şi privind furios spre tatăl lui şi spre cei doi motociclişti care păzeau
    trupul lui Michael.
    — Eşti un ticălos, rosti el, pe un ton categoric. Ţi-am mai spus, Michael n-a însemnat o
    ameninţare pentru tine nici înainte, şi nici acum nu înseamnă. L-ai omorât deja. Lasă-l în pace.
    În loc de alt răspuns, tatăl lui Shane făcu un semn cu capul spre cei doi prieteni — complici? —
    ai lui, care se aplecară, apucară trupul lui Michael şi-l târâră afară, cotind după uşa bucătăriei. Shane
    ţâşni din nou în picioare.
    Tatăl lui îi ieşi în cale şi-l plesni cu dosul palmei peste faţă, suficient de tare cât să-l facă să se
    clatine. Shane îşi ridică palmele: gest defensiv, nu ofensiv. Claire simţi că-i piere tot curajul.
    — Nu, gâfâi Shane. Nu, tată. Te rog, nu face asta.
    Tatăl îşi coborî pumnul pe care-l ridicase pentru o a doua lovitură, îşi privi ţintă fiul, după care se
    întoarse să plece. Shane rămase pe loc, tremurând, cu ochii fixaţi în podea, aşteptând ca zgomotul
    paşilor tatălui lui să se îndepărteze în direcţia bucătăriei.
    Apoi, se răsuci brusc, se repezi înainte şi le prinse de câte un braţ pe Claire şi pe Eve.
    — Haideţi! şuieră, împingându-le pe amândouă grămadă spre scară. Mai repede!
    — Dar... protestă Claire, aruncând o privire peste umăr. Tatăl lui Shane se dusese să privească pe
    fereastră, probabil la ce făceau ceilalţi, în curtea din spate, cu (o, Doamne) cadavrul lui Michael.
    Shane... mai zise ea.
    — Sus, replică el. Nu le lăsa altă variantă: era un tip solid, iar de data asta îşi şi folosea
    musculatura. Până să-şi poată reveni Claire din zăpăceală, erau deja sus, pe coridor, iar Shane
    tocmai împingea uşa camerei lui Eve. Intraţi, fetelor. Încuiaţi uşa. Vorbesc serios. Nu descuiaţi,
    oricine ar veni, numai mie.
    — Dar... Shane!
    Se întoarse spre Claire, îi prinse ambii umeri în palmele lui enorme şi se aplecă în faţă, să-i
    depună un sărut cald pe frunte.
    — Voi nu-i cunoaşteţi pe tipii ăştia, zise. Nu sunteţi în siguranţă. Rămâneţi aici până mă întorc
    eu.
    Eve, părând năucită, murmură:
    — Trebuie să-i opreşti. Nu poţi să-i laşi să-i facă rău Iui Michael!
    Privirea lui Shane o întâlni pe a lui Claire, iar ea îi zări cumplita tristeţe din ochi.
    — Mda, răspunse el. Ei bine, cu asta s-a cam rezolvat, în mare măsură. Doar că... trebuie să am
    grijă de voi acum. Asta ar vrea Michael.
    Şi, până să-şi poată găsi Claire oricare alt argument de protest, el o împinse înapoi peste prag şi
    trânti uşa după ea. Mai izbi o dată cu pumnul în uşă.
    — Încuiaţi-o!
    Ea se întinse şi împinse zăvorul, după care răsuci şi cheia clasică în broască. Rămase pe loc,
    deoarece, cumva, simţea că nici Shane nu se clintise.

    — Shane? Se apăsă de lemnul uşii, ascultând. I se păru că-i şi aude respiraţia neregulată. Shane,
    nu-l lăsa să-ţi mai facă vreun rău. Nu-l lăsa.
    Auzi un sunet sugrumat, semănând mai degrabă a hohot de plâns, decât de râs.
    — Mda, o aprobă cu glas slab Shane. Bine.
    După care auzi paşii îndepărtându-se de-a lungul coridorului spre scară.
    Eve stătea pe pat, privind în gol. Camera mirosea ca un şemineu, din cauza incendiului dezlănţuit
    în cea alăturată, a lui Claire, însă nu erau decât puţine pagube, provocate de fum, nimic cu adevărat
    serios. Şi, în plus, cu toate decoraţiunile acelea goth, negre, de peste tot, nici măcar nu prea puteai
    să-ţi dai seama de ele.
    Claire se aşeză pe pat, alături de Eve.
    — Eşti OK?
    — Nu, îi răspunse Eve. Vreau să mă duc la fereastră, să mă uit afară. Dar n-ar trebui, nu? N-ar
    trebui să-i văd ce fac.
    — Nu, întări Claire, înghiţind în sec. Probabil că n-ar fi idee prea bună.
    O mângâie cu blândeţe pe spate pe Eve şi se gândi la ce ar putea să facă... ajungând la concluzia
    că nu mare lucru. Nu era deloc probabil să vadă aliaţi căzându-i din copaci pe-acolo... În afara lui
    Shane, nu mai aveau pe altcineva. Iar alternativa era să ceară ajutorul vampirilor.
    Cât de înfricoşător putea să fie?
    Şi totuşi, putea s-o caute pe Amelie. Dar era un pic ca şi cum ar fi amorsat o bombă atomică,
    vrând să rezolve o problemă legată de furnici. Amelie era atât de redutabilă, încât toţi ceilalţi
    vampiri redutabili băteau în retragere fără luptă. Ea zisese: Le voi face cunoscut că nu trebuie să fiţi
    tulburaţi. Totuşi, nici voi nu trebuie să tulburaţi pacea. Dac-o faceţi, şi veţi fi găsiţi vinovaţi, mă voi
    vedea obligată să-mi reconsider hotărârea. Şi ar fi o situaţie...
    — Nefericită, termină ea fraza, cu glas şoptit. Mda. Destul de nefericită. Şi nicio şansă ca asta să
    nu fi constituit o tulburare a păcii... sau să nu constituie, de îndată ce tatăl lui Shane va porni
    tăvălugul. Venise să omoare vampiri şi nu s-ar lăsa oprit de aspecte minore cum ar fi, hm, viaţa şi
    siguranţa fiului său.
    Nu, n-ar fi fost deloc o idee bună s-o caute pe Amelie.
    Dar pe cine altcineva? Pe Oliver? Oliver nu era tocmai în fruntea listei lui Claire cu Cei Mai
    Buni Prieteni din Toate Timpurile, deşi la început i se păruse un tip destul de mişto, pentru un puriu.
    Numai că se prefăcuse faţă de ea, şi era al doilea dintre cei mai redutabili vampiri ai oraşului. Unul
    care s-ar folosi de ei, ca şi de această situaţie, împotriva lui Amelie, dac-ar putea.
    Aşa că, nu. Nici cu Oliver nu era cazul. Poliţiştii erau cumpăraţi şi plătiţi de vampiri. Profesorii
    ei de la şcoală... nu. Niciunul dintre ei nu-i făcuse impresia că ar fi capabil să facă faţă situaţiei.
    Mama şi tata? Se cutremură gândindu-se la ce s-ar întâmpla dacă ar face un apel disperat la ei...
    În primul rând, ei deja îşi aveau amintirile alterate de bizarul câmp psihic din Morganville, sau cel
    puţin aşa presupunea, din moment ce uitaseră complet că-i porunciseră să revină acasă pentru vina
    de a fi locuit în afara campusului. Împreună cu băieţi. Mama şi tata nu erau tocmai genul de sprijin
    care i-ar fi trebuit, cel puţin nu în faţa tatălui lui Shane